adaptare dupa un material realizat de Angelica Paicu

    Voi aţi văzut vreodată un arici?
    Îl puteţi vedea pe înserate, apărând încet, încet, măcar că dă repejor din lăbuţe, strecurându-se din tuﬁ şurile de cătină ce împrejmuiesc via. Într-o asemenea situaţie, vă recomand să-l lăsaţi în pace, să nu faceţi zgomot, să vă plecaţi încetişor şi, culcaţi la pământ, să-l observaţi cu atenţie.
    O, dar e numai suliţe, o adevărată armă de apărare! Aşa este, de pe vârful capului, pe spate, pe coaste până pe coadă e numai ace tari şi ascuţite, dese, albicioase la mijloc, pe care le ţine îndreptate înapoi atunci când se deplasează. Ştiţi voi cam câte ace are pe spinare un arici? Cam 16.000, lungi de aproximativ doi centimetri.
    Ariciul are trupul asemănător cu o jumătate de pară tăiată pe verticală, lung de 25-30 cm. Are şi o codiţă de 2-5 cm. Pare greoi, dar, în realitate, atunci când porneşte la vânătoare, dovedeşte o vioiciune de care
nu-l crezi capabil. Dacă vă priveşte, v-a cucerit. Are ochişorii vioi, mari şi negri şi două urechiuşe late şi tăiate rotund.
    Boticul ascuţit, e ca de purceluş, cu mustăţi lungi şi aspre. Pe faţă, pe frunte, ca şi pe piept şi pe burtică, în loc de ţepi, e acoperit de păr scurt, sur.
    Hei, cam aşa arată ariciul. Se mişcă încet, de parcă n-ar putea duce povara de ghimpi din spate; are picioruşele mici, cele dinainte mai lungi decât cele dinapoi, cu unghii ascuţite. Când merge, mereu e cu
boticul aproape de pământ, mirosind ca un prepelicar. Dacă te uiţi mai atent la el, îţi dă impresia de om chibzuit, care nu păşeşte până nu cercetează totul în jur, să vadă, la ﬁecare pas, dacă e ceva bun sau rău. Dacă
te-ai mişcat puţin, din neatenţie, imediat te simte. Se opreşte, ridică boticul, priveşte în dreapta şi stânga şi, dacă nu i se pare nimic suspect, îşi vede în continuare de drum.
    Dacă însă vede ceva neobişnuit sau este atins cu piciorul, sâsâie mânios şi se face rapid ghem. Parcă în faţa ta nu ar mai ﬁ un arici, ci o minge de ace, de suliţe îndreptate în toate direcţiile. Dacă vă întrebaţi unde e.
. . restul ariciului, vă îndemn să vă uitaţi cu atenţie şi veţi vedea o dungă mai adâncă, ce arată locul unde e ascuns boticul, între picioarele din spate. Aceasta e singura lui armă de apărare. Orice animal care se
întâlneşte cu aşa ceva se mânie tare, tare, căci nu-i poate face nimic. Dacă Îl împinge cu laba, repede şi-o trage înapoi, căci se înţeapă. Dă să-l apuce cu gura, dar iarăşi se retrage, lingâdu-şi botul însângerat.
Ştiţi voi cine-i vine de hac? Doar şireata vulpe, prietena noastră mai veche. Dacă se aﬂă vreun pârâu în apropiere, vulpea îl rostogoleşte încet, încet spre apă. Aﬂat în pericol, ariciul se desface şi atunci. . . vulpea
îl strânge de gât. Se descurcă şireata, chiar şi atunci când nu se aﬂă un pârâu prin apropiere. Are ea metodele ei, căci vă spuneam că este foarte inteligentă.
    Sărăcuţul animal, nu merită să ﬁ e tratat aşa, căci este unul dintre cele mai folositoare animale de pe lângă casa omului. Se hrăneşte numai cu insecte, cu râme şi şoareci. E adevărat că din vreme în vreme nu se dă în lături să bea câte un ou de găină, dar numai dacă acesta îi iese în cale. Dar să-l vedeţi cum se luptă cu vipera otrăvitoare! Nici nu-i pasă de muşcăturile ei veninoase, ii zdrobeşte capul şi o înghite oricât s-ar zvârcoli ea. Mai mult chiar, are o neobişnuită rezistenţă la otrava ei. Altfel, putem trage concluzia că e un animal paşnic şi nevinovat.
    Ariciul este un animal tipic hibernant. Iarna, după ce toată hrana lui obişnuită începe să se împuţineze şi după ce a căzut zăpada, ariciul adună în jur cât mai multe frunze sau se refugiază într-un cuib subteran, bine căptuşit cu frunze, îşi înfundă nasul în blăniţa moale de pe burtică şi.doarme dus până primăvara. Poţi să faci ce vrei cu el, nu se trezeşte. Dacă în timpul hibernării cineva ar avea inima să bage un arici în apă, ar constata că se trezeşte foarte lent, abia după 30 de minute. De ce? Pentru că, în timpul hibernării, inima îi bate încet, încet, ritmul cardiac scade de la 230 de contracţii pe minut la abia 24 de contracţii, aşadar sângele circulă lent, mişcările respiratorii se reduc şi ele la 6-8 pe minut, faţă de 40-50 în viaţa normală, iar trupul se hrăneşte cu rezerva de grăsime de sub piele, adunată toată vara. Rezistă pentru că până în luna octombrie a ajuns să-şi dubleze greutatea prin acumulări de grăsime, atingând aproape un kilogram. De cum vine primăvara, scoate iarăşi capul la lumină şi se întoarce la viaţa lui paşnică şi liniştită.
    Rar îşi sapă el câte o vizuină. De regulă, în desişul unui tuﬁş, îşi scormoneşte o gropiţă. Îşi aduce în spinare, rostogolindu-se printre frunze uscate, tot materialul necesar pentru culcuş. Apoi stă liniştit toată ziua. Când vine vremea să facă pui, primăvara, devine mai vioi, mai zburdalnic, în timp ce se joacă cu tovarăşa vremelnică de lângă el. Atunci devine mai atent şi mai nervos la orice zgomot.
    Împerecherea are loc imediat după hibernare, în lunile aprilie şi mai, iar după o gestaţie de 25-28 de zile, aricioaica naşte de la 2 la 7 pui. Ei sunt la început golaşi, albicioşi şi drăguţi. Sunt bine îngrijiţi de aricioaică şi ţepii le ies repede. După o lună, puii îşi urmează mama pretutindeni.
Tot atât de repede învaţă să se facă şi ghem, ca metodă de apărare.
    Ariciul este considerat un animal folositor pentru agricultură, pentru că se hrăneşte cu coropişniţe şi alte insecte dăunătoare. Chiar dacă mulţi dintre noi nu trăim la ţară, acolo unde ariciul este mai răspândit, dacă îl vom întâlni în drumurile noastre, îl vom ocroti. . ., nu-i aşa copii?
    Pe seama lui au apărut multe legende datorită pădurii de suliţe din spinare. Acele, sau suliţele ariciului, au fost folosite de oameni în gospodării. În trecutul îndepărtat, acele ariciului erau folosite la scărmănat lâna, iar
gospodinele legau o bucăţică de piele de arici pe botul viţelului pe care voiau să-l înţarce. Acesta, ori de câte ori se apropia de vacă să sugă, îi împungea ugerul şi era respins. După ce se repeta câteva zile la rând, bietul viţeluş renunţa, mirat, fără să înţeleagă de ce mama lui, care până atunci îl lingea şi-l spăla, acum îl alungă. Aşa învăţa, până la urmă, să aleagă altă hrană.