Erau din cale-afară de supăraţi. Niciun dulce nu putea a-lunga amarul din sufletul lor necăjit. Toţi prietenii lor aveau biciclete, iar ei nu aveau nici măcar o spiţă de roată. S-au rugat de părinţi o săptămână întreagă şi, în fiecare zi, răspunsul era acelaşi: „N-avem bani!".
Boţ şi Moţ au declarat grevă. „Nu mai mâncăm, nu ne mai jucăm, nu mai facem treabă acasă, nu mai citim nimic, nu mai vorbim cu nimeni, până nu ne cumpărăm bicicletă. Şi nici în grădină nu mai mergem să muncim."
După o zi, au renunţat.
- Ce facem? Ne dăm nouă palme? a zis, trezit la realitate, Boţ.
- Am o superidee! strigă Moţ în plină descoperire. Ştiu cum să facem rost de bani pentru biciclete!
- Hai, dă-i drumul, că mi se face foame, îl încurajă Boţ.
- Deci, Boţulică, de mâine începe strânsul bănetului pentru cel mai frumos vis al nostru.
- Dacă mă mai fierbi mult, scapi de un prieten! Hai, zi, ca să nu fac tensiune.
- De mâine, cerşim! Scurt pe doi, îşi proclamă Moţ misiunea.
- Păi da, nu rămăsese decât să ne mai facem de râs, că încolo suntem praştie.
- E singura soluţie. Ne luăm nişte pantaloni vechi şi le punem nişte petice mari, ne punem câte o pălărie veche de-a tăticilor noştri, aşa, mai pe frunte, să nu ne cunoască nimeni, ne mânjim cu tăciune pe faţă şi, în picioarele goale, în locurile mai aglome-rate, cu o altă pălărie lângă noi, ne cântăm textul milei. Ce zici? îl întrebă Moţ.
- Parcă îmi vine să zic „da". Ce mai, nu e altă soluţie! Avem în faţă toată vacanţa ca să ne milogim, capitulă Boţ.
A doua zi, Moţ, în faţa magazinului universal din oraş, cânta cu jale, de ţi se frângea inima:
Aveţi milă de-un copil
Care e în mare chin,
Ziua n-are de mâncare,
Noaptea doarme prin hambare,
Aveţi bani în buzunar,
Dar eu sunt vai şi amar.
Moţ se lăuda că a lucrat la text aproape toată noaptea şi că poezia lui o să fie pusă lângă clasici, că e o valoare.
Boţ se tânguia lângă hotelul cel mare al oraşului. De departe îl auzeai cum doineşte versurile făcute de el şi cu care se mândrea că le publică, dacă face banul cu ele:
Mă lăsaţi să mor de foame
Ziua în amiaza mare,
De eşti Gheorghe, de eşti Stan,
Lasă-mi şi mie un ban.
- Ce vagabonzi! spuse supărată o femeie. Ce versuri de mahala! Parcă ar vrea să te oblige să le dai un ban. Ne fac de râs oraşul, zise indignată - cine credeţi? - profesoara lor de română.
Bine că şi-au tras la timp pălăriile pe ochi, ca să nu-i descopere. Ce spaimă au tras!
Câţiva le-au aruncat acolo câte cinci sute de lei ca să-şi liniştească conştiinţa. Până la două milioane cât e o semicursieră, mai era cale.
„Hait!", făcu de unul singur Moţ. „Trece profu' de geografie." Ăsta avea bani, căci îşi cumpărase un Mercedes, ultimul tip. Îşi turnă în grabă cântecul:
Aveţi milă de-un copil
Care e în mare chin...
- Ce chin, mă? se răsti profu'. Eşti în chin, că nu munceşti!
Aveţi bani în buzunar,
Dar eu sunt vai şi amar, încercă să-l sensibilizeze Moţ.
- Vino, că-ţi dau eu de treabă şi o să ai şi tu bani în buzunar. Uite, de cărat balast de la magazia mea şi-ţi dau şi de mâncare, una peste alta.
Am şi mâinile umflate
Şi picioare descălţate..., improviză Moţ, ca să scape.
- Ce să-ţi fac, nenică, dacă eşti puturos! Stai acolo, în mare chin, să văd cine o să-ţi dea de pomană. Nu prea pari pricăjit, îl cercetă profu'.
Moţ îşi trase mai pe frunte pălăria, ca să nu se dea de gol.
- Ce generaţie! Câtă lipsă de responsabilitate! rosti pedagogic profu' de geografie.
Mai încolo, Boţ, dezamăgit că primise patru monede de cinci sute de lei, îşi lălăia cântecul, care nu prea făcea impresie. Atenţie, trece directoarea şcolii! Tocmai îşi terminase o vilă şi trăia pe picior mare. Boţ îşi înfundă pălăria în cap şi dă-i:
Mă lăsaţi să mor de foame
Ziua în amiaza mare...
- Cine te lasă, măi băieţaş, să mori de foame? Eşti voinicuţ şi mai că te-aş lua să fac gardul din faţa vilei mele. Până atunci, ia doi covrigi de la mine, să nu leşini. Ce zici, mergi cu mine?
Boţ făcu o pauză, după care harul creaţiei îi mai scoase două versuri:
Spatele mă doare tare,
Şi-am cârcei jos, la picioare - cântă el cu jale.
- Dacă ţi-aş da eu câteva pe spinare, ţi-ar trece una-două, spuse ea dezamăgită şi indignată. Leneşi şi fără busolă, mai adaugă di­rectoarea, ca să audă şi ceilalţi.
Moţ şi Boţ erau înnămoliţi de ruşine. Se pregăteau să plece. Nu mai puteau suporta. Când, deodată, două evenimente se petrecură aproape în acelaşi timp, cu o oră înainte de amiază.
Un domn cu o mustaţă mare şi cu un costum de soi, se apropie de Moţ. Băiatul dădu drumul la placă:
Aveţi milă de-un copil
Care e în mare chin...
- Se vede, sărăcuţul de el, zise omul acela ciudat. Ce haine prăpădite ai şi ce foame trebuie să-ţi fie!
Aveţi bani în buzunar,
Dar eu sunt vai şi amar, continuă Moţ cerşeala, încurajat de compătimirea nou-venitului.
- Desigur că am bani în buzunar şi n-o să te las în halul ăsta. Uite, scoase el din buzunar, îţi las două milioane, ca să-ţi cumperi haine şi mâncare. Vrei?
Moţ transpiră de bucurie. „Am dat lovitura!" îşi zise el.
Câţiva oameni, care erau prin preajmă şi au auzit, i-au înconjurat pe acel domn şi pe băiat, ca să asiste la o scenă ca de film. Un poliţist s-a apropiat imediat şi a intervenit prompt:
- Domnule, ţine-ţi banii în buzunar! Nu face gesturi dintr-astea pentru un derbedeu care poate munci. Lasă-l că am eu grijă de el.
- Ce-ai, domnule poliţist, cu banii mei? Îi dau cui vreau şi nimeni nu poate să-mi oprească binefacerea. Băieţaş, mâine să fii pe-aici, că rezolvăm noi. Ai înţeles?
Moţ, speriat, de-abia a apucat să spună „da".
- Soldat, ia-l şi bagă-l în maşină! îi ordonă poliţistul ajutorului său.
Jandarmul o luă în direcţia hotelului. Boţ se pregătea să-şi părăsească locul de muncă când, un domn cu o barbă mare şi o mustaţă groasă, cu un costum elegant, se opri în dreptul lui. Altă ocazie mai bună pentru Boţ, chiar că nu era:
Mă lăsaţi să mor de foame
Ziua în amiaza mare..., se jeli Boţ de ţi se sfâşia inima.
- Nu se poate o asemenea nedreptate, spuse domnul cu barbă. Să nu ajuţi un copil ca tine e o crimă, îl surprinse străinul.
De eşti Gheorghe, de eşti Stan
Lasă-mi şi mie un ban, îşi desăvârşi Boţ cântecul.
- Nu sunt nici Gheorghe, nici Stan, dar ia de la mine două mi-lioane, ca să te faci şi tu om pentru o bucată de vreme. Societatea asta n-are milă deloc de sărmani ca tine.
Oameni şi copii s-au strâns ca potârnichile să vadă minunea celor două milioane.
- Staţi aşa! Nu admit să aruncaţi atâţia bani la un cerşetor care e bun de muncă, interveni poliţistul. E nedrept să primească fără efort o groază de bani. Vino cu mine, băiete! îi porunci poliţistul.
- Nu e corect! strigă străinul. Suntem într-o societate democrată şi ajut pe cine vreau. Băieţaş, mâine să fii pe-aici, că, dacă am hotărât să ţi-i dau, atunci ai tăi sunt. E clar?
- Da, spuse tremurând Boţ.
Moţ şi Boţ s-au trezit împreună în maşină, duşi de acelaşi poliţist.
- Unde ne duci, nene?
- Lasă că o să vedeţi voi, le spuse aspru poliţistul.
Maşina ieşi din oraş şi se opri lângă grădinile pe care şi le munceau unii oameni ce stăteau la bloc.
- Vă dau sapă, stropitoare şi o bucată de pâine, să nu cădeţi de foame. Îmi smulgeţi buruienile, udaţi ce grădină vreţi voi dintre cele şase. Până seara, dacă nu faceţi treabă bună, vă bag la mititica. Aţi înţeles?
- Da, să trăiţi! au strigat cei doi, fericiţi că nu vor mai fi închişi.
- Să nu vă mai prind la cerşit, că vă bag la răcoare, îi ameninţă plutonierul.
- Eu îmi aleg grădina asta, zise Moţ, doar era a lui.
- Şi eu pe asta de alături, spuse Boţ, alegându-şi, de fapt, propria grădină.
Acolo îşi aveau părinţii lor cele două grădini.
Şi ce muncă au tras, fraţii mei!
Soldatul îi păzea, iar unde nu făceau bine, îi întorcea. Erau lac de transpiraţie. Singurul regret era că n-aveau cum să se laude că i-au ajutat şi ei o dată la grădină pe părinţi. Culeseseră buruienile cam jumătate de grădină. De udat, le-au udat pe amândouă. Spre amurg, soldatul a plecat de lângă ei.
- Auzi, Boţ, zise colegul lui de cerşeală, dacă nu mă prindea, domnul ăla cu mustaţă îmi dădea două milioane, exact banii pentru o bicicletă. Îţi dai seama? Doar într-o zi.
- Şi eu am păţit la fel, spuse mirat Boţ. Un domn cu barbă a scos două milioane şi, dacă nu venea majuru', azi ne plimbam pe semicursiere. Mie mi-a zis să vin şi mâine, că se descurcă el şi mi-i dă.
- Şi mie mi-a zis la fel. Ce facem, Boţ? Mergem şi mâine?
- Deşi eu am fost cu ideea, mi-e cam teamă să nu ne prindă din nou şi să ne bage la închisoare.
- Tocmai acum să renunţăm, când avem doi sponsori garantaţi? îl lămuri Boţ. Eu mă duc. Cine nu riscă, nu se plimbă pe bicicletă, zise el plin de curaj.
- Bine, merg şi eu, îşi anunţă Moţ fără entuziasm planul pentru următoarea zi.
A doua zi, în acelaşi loc, Moţ îşi aştepta clientul. Cum l-a văzut, a şi început să cânte. Bucuros, omul a strigat tare:
- Bine că te-am găsit! Am cele două milioane la mine, ca să ţi le dau.
Moţ ar fi vrut să nu strige aşa de tare, ca să se adune lumea. Şi iar cârdul de oameni în jurul lui... Şi iar, poliţistul.
Boţ avu parte de aceeaşi scenă. Şi iar, amândoi la grădină.
- Ce v-am spus eu ieri? îi anchetă poliţistul. Asta e ultima dată când vă mai duc la grădină. Pentru voi nu mai am loc decât la răcoare, dacă vă mai prind. Acum, până în seară, terminaţi de udat şi smulgeţi toate buruienile care au mai rămas. Aţi înţeles?
- Am înţeles, să trăiţi! au imitat ei repede replica soldatului.
Şi ce muncă au tras, tăicuţule! Dacă ar fi ştiut părinţii lor, care nu mai dăduseră pe la grădină de două zile, ce pomană şi-au făcut ei, le-ar fi făcut o surpriză. Dar poţi să le spui? îşi ziceau ei.
Seara, s-au întors acasă frânţi de oboseală.
- Pe unde ai fost băiete, toată ziua? îl chestionă pe Moţ tatăl lui.
- M-am jucat cu Boţ la marginea oraşului, i-a răspuns fără chef băiatul.
- Aş fi vrut să mergem la grădină, să mai udăm şi noi puţin şi să mai smulgem buruienile, dar ai găsit cu cine? spuse cu regret tatăl lui. Poate că, dacă ai fi ştiut ce te-aşteaptă în camera ta, ai fi stat pe-aproape şi ai fi mers cu mine, să mai udăm şi noi grădina, continuă misteriosul părinte.
Moţ se repezi în dormitor. Şi ce să vezi? O semicursieră argintie, nou-nouţă, de toată frumuseţea.
- Vai, ce frumoasă e! strigă Moţ şi-l îmbrăţişă pe aducătorul de daruri.
Acasă la Boţ, tatăl lui îl întâmpină cu dojană:
- Dacă aş avea şi eu un băiat care să mă ajute la grădină, aş simţi că nu fac cadouri aşa, fără mulţumire. Dar, asta e! N-am de ales! Vezi că te aşteaptă ceva în dormitor.
Boţ deschise uşa uşor, ca să nu mai aibă parte şi de alte surprize neplăcute, şi un chiot se auzi în toată casa:
- Ce faină e! Eşti un tată adevărat, strigă plin de bucurie Boţ.
Cum să-i spună că totuşi l-a ajutat la grădină? N-avea cum, s-ar fi făcut de râs.
- Am vorbit cu tatăl prietenului tău să sărbătorim mâine achiziţia. Eşti de acord? îl cercetă tatăl pe Boţ.
- Nici nu încape discuţie! Mâine trebuie să fie sărbătoare. O să moară de ciudă Moţ, zise cel care credea că e unicul fericit.
A doua zi, o masă festivă şi un tort de fructe îi aşteptau pe cei din familia lui Moţ. Când fericitul a aflat că şi Moţ a avut parte de un cadou asemenea, au mai tras un chiot. Mamele celor doi băieţi s-au îmbrăţişat şi s-au aşezat la masă.
- Dar taţii noştri unde sunt? întrebă Boţ, care era gazdă.
- Vin şi ei imediat, spuse mama lui Boţ. Nu v-am spus că o să avem doi musafiri la sărbătoarea noastră?
- Nu, spuse nedumerit. Cine sunt?
- Păi, sponsorii voştri. Ce, credeaţi că noi am avut bani pentru biciclete? Nu, băieţi. Doi domni foarte de treabă ne-au dat bani să vă cumpărăm biciclete. Ce credeaţi voi?
În momentul acela, uşa s-a deschis şi au intrat domnul cu mustaţă şi cel cu barbă.
Băieţii au îngheţat. Ştiau ce-o să se întâmple. Cei doi domni o să le spună părinţilor toată tărăşenia, iar taţii lor o să le ia bicicletele şi să le dea altora sau o să le vândă. N-ar fi acceptat ruşinea ca băieţii lor să cerşească.
- Ce faci, frumuşelule? zise cel cu mustaţă aşa, mai răguşit. Eşti mai curăţel acum, decât ieri şi alaltăieri.
- Nu ştiu ce spuneţi, îngăimă Moţ. Nici nu vă cunosc.
- Dar tu ce faci, bondocule? îl întrebă domnul cu barbă pe Boţ. Ce hăinuţe frumoase ai! Nu cumva...?
- Domnule, îmi pare rău! Nu v-am văzut niciodată, spuse pălind Boţ.
- Ei, cum aşa? Nu-ţi aduci aminte? Ce cântec frumos mi-ai cântat! Nu mai ştii?
Boţ era să cadă pe jos.
- Ce, numai ţie ţi-a cântat? Şi băiatul ăsta frumuşel mi-a cântat un cântec de jale, spuse domnul cu mustaţă, uitându-se la Moţ, care îngălbeni.
Acum o să afle şi biserica de isprava lor. Ba chiar şi cei de la şcoală, şi vecinii.
În momentul acela, cei doi sponsori s-au aruncat într-un râs de neoprit.
Şi-au dezlipit mustăţile şi barba falsă, iar în faţa celor doi băieţi au apărut cei doi părinţi ai lor.
- Mamă, ce scenă ne-au jucat taţii noştri! exclamă Moţ.
- Ia spuneţi voi, de ce credeţi că s-a întâmplat aşa? îi interogă tatăl lui Moţ.
- Pentru o lecţie, şi ce lecţie! zise Moţ.
- Chiar aşa, să auzim şi noi ce spune lecţia asta! continuă tatăl lui Boţ.
- Păi, ce să zic: bicicletă fără muncă şi fără ascultare, coane părinte, care va să zică, nu există! îl imită Boţ pe cunoscutul cla-sic.
- Azi... sărbătoare, mâine... la grădină, încheie Moţ, arătând că a înţeles şi el lecţia. E cineva de altă părere?