Şcoala se terminase. Cei mai mulţi dintre copii plecaseră acasă. Pe terenul de sport nu mai erau decât câţiva copii. Sebastian se amuza aruncând o minge în aer. În timp ce o prindea pentru a douăsprezecea oară, auzi în spatele lui vocea unei fete spunând:
- Să vedem cât de sus poţi s-o arunci!
Era Anina, o fată foarte drăguţă. Sebastian era bucuros că ea îl băgase în seamă. Ar fi fost în stare să arunce mingea până la lună pentru ea, dacă ar fi putut.
- Am să încerc, spuse el zâmbind.
Sebastian îşi încordă muşchii şi aruncă mingea în sus. Aceasta se duse o bucată bună, dar, evident, nu destul de sus ca să fi e pe placul Aninei.
- O, sunt sigură că ai putea şi mai sus decât atât, spuse ea.
- Bine, am s-o arunc din nou.
Încercă din nou şi din nou. Cei doi se amuzau foarte bine împreună când, deodată, se auzi un zdrăngănit de geamuri sparte.
Mingea, în zborul ei, trecuse prin fereastra unei clase.
Într-o secundă, terenul se goli. Era aproape de neînţeles cum dispăruseră, într-o clipă, toţi copiii aceia.
- Ai mai văzut vreodată aşa ceva? Ce bandă de iepuri fricoşi! spuse Sebastian.
- Papă-lapte, îşi bătu joc un al treilea.
Nu trebuia să te duci şi să-i spui tu singur.
În clipa aceea se amestecă şi Anina:
- El nu este un papă-lapte, spuse ea mânioasă, cred că este un băiat foarte curajos. Voi sunteţi laşi, voi care aţi fugit. Din fericire, în acel moment sună clopoţelul. În această îmbulzeală, Anina se găsi un moment lângă Sebastian.
- Ce ţi-a spus? îi şopti ea.
- Mi-a spus: „Sunt mândru de tine!", murmură Sebastian.
- Bravo, şopti Anina, şi eu sunt la fel de mândră.
Şi aceasta îl făcu pe Sebastian foarte fericit pentru a doua oară în acea zi.
- Ei, şi acum ce ai să faci?
- Am să-i spun directorului mâine dimineaţă, la prima oră.
- Are să sară în sus, spuse Anina.
- N-am ce să-i fac, am să-i explic cum s-a întâmplat şi am să-i spun că am să plătesc înlocuirea geamului. Asta-i tot.
- Vai de mine, Sebastian, eu cred că n-aş putea, spuse Anina, mi-ar fi prea frică. Însă mă bucur că eşti hotărât să-i spui.
În dimineaţa următoare, Sebastian sosi primul la şcoală. De fapt, chiar înainte de sosirea directorului.
- Pot să vă vorbesc, domnule director?
- Desigur, Sebastian, răspunse directorul, spune ce s-a întâmplat.
- Ieri după-amiază, domnule director, după şcoală, m-am jucat cu mingea şi am spart un geam. A fost cu totul accidental.
V-aş fi spus aseară, dar nu mai eraţi aici. Îmi pare foarte rău şi vreau să vă spun că am să plătesc pentru înlocuirea lui.
- Timp de câteva clipe, directorul, mirat la culme, se rezemă de spătarul scaunului său apoi se ridică în picioare şi spuse:
- Vreau să-ţi strâng mâna Sebastian. Mi-ar plăcea să am o sută de băieţi ca tine în această şcoală. Cuvintele tale sunt cele mai frumoase pe care le-am auzit de când am venit aici. Sunt mândru de tine, dragul meu.
Afară, la uşa directorului, Sebastian dădu peste un grup agitat de fete şi băieţi. Se părea că toţi ştiau de ce fusese înăuntru.
- De ce te-ai dus să-i spui? strigă unul.
- Ce prostie ai făcut!
- Directorul n-ar fi afl at niciodată cine a spart geamul, dacă nu i-ai fi spus tu, strigă un altul.