Mi se aşezase noaptea în spinare de atâta joacă. De-aş fi avut o proptea, i-aş fi pus-o soarelui, să nu cadă aşa repede dincolo de orizont. Am rămas ultimul.
- Vezi să nu-ţi pună piedică vreo stafie, mă încurajă Mitică la plecare.
- Ba mai bine, vezi să nu-ţi tai nasu' în minciunile tale, i-am zis eu, ca să nu rămân dator.
Cred că am mai stat un sfert de oră, până mi-am găsit cercul cu care mă jucam. Când să dau colţul de la unchiu' Mircea spre casă, frăţioare, ce credeţi că-mi iese în faţă? O arătare cu o gură mare de jăratic, doi ochi bulbucaţi aprinşi şi un nas mare de foc. Groaza m-a strâns în braţele ei de nu mai puteam respira. Şi o voce groasă:
- Vino să te pupe Maica Stafie!
Am vrut să strig, dar nu ieşea niciun sunet. Măiculiţă, ce spaimă am tras! Ca un arc, am luat-o pe şosea şi mi-au sfârâit picioarele, de am ridicat praf ca în urma unui camion. De groază, nici n-am mai găsit poarta. Am sărit gardul de parcă eram la concurs. M-am rostogolit printre florile din faţa casei. Inima îmi bătea, de se zguduia pământul sub mine. Deci, noaptea ies stafiile la plimbare. „Avea dreptate Mitică", mi-am zis.
Şi, deodată, ce să vezi? Nişte râsete prosteşti, de-ţi venea să pui băţul pe spinările ălor caraghioşi.
- Ce-aveţi, mă, la gura voastră, de stricaţi liniştea oamenilor? zise a lu' Baghencea.
- L-am speriat pe-ăla micu' a lu' nea Marin, răspunse o voce cunoscută. I-am pus în faţă un dovleac luminat cu o lumânare, de a zis că e o stafie. Să vezi fugă, nene, de-i scăpărau picioarele.
Şi pune-te pe râs, Mitică!
Deci, tu erai stafia, Mitică, mâncaţi-aş lumânarea ta! Îmi venii în fire. Cum m-am ridicat dintre florile răvăşite de spaima mea, mi-am şi făcut planul de răzbunare.
În spatele curţii, aveam şi noi câţiva bostani, care încă nu se copseseră. Am să-l iau pe cel mai mare, am să-l scobesc şi o să-i fac o faţă şi mai fioroasă, de o să crape Mitică de spaimă. Dar ce fac cu tata? Nu o dată mi-a spus ca nu cumva să rup vreun bostan crud, că-mi rupe urechile. Dar a venit şi ideea salvatoare.
Dimineaţă, nerăbdător să-mi pun în aplicare planul de înfricoşare, am luat un cuţit şi am tăiat ăl mai mare dovleac. Imediat, l-am chemat pe tata şi, supărat nevoie mare, l-am informat de ultimele nereguli din curtea noastră.
- Măi tată, o coropişniţă păcătoasă a tăiat cel mai mare do-vleac din curte. Ia vino să vezi! Dacă o prind îi rup picioarele, mi-am declarat eu indignarea.
- Ia să văd, zise tata, mai puţin convins de argumentul meu.
Tăietura era perfectă. Pe pământul încă umed, se vedeau urmele picioarelor mele desculţe.
Tata a luat un băţ, a măsurat urma şi mi-a zis:
- Gata, am descoperit coropişniţa! Am să măsor tălpile tuturor celor din casă şi de prin vecini, şi a cui lungime este, acela e duşmanul. De un lucru sunt sigur: coropişniţa are două picioare! După ce mâncăm, trec la măsurat. Să nu pleci la joacă, ai înţeles?
- Dar coropişniţa are mai multe picioare, tată!
- Asta e o specie mai ciudată şi foarte periculoasă. O prind eu până în seară. Dacă mă ajuţi, o prind şi mai repede, mă chemă tata la o înţelegere.
Pe seninul acelei bucurii de dimineaţă, adus de bostanul meu, au năvălit norii negri din care îmi imaginam că o să plece tunetele şi trăsnetele părinteşti.
Parcă-l vedeam pe frate-meu distrându-se atunci când aveam să fiu descoperit. Uite că n-o să-i mai dau satisfacţia asta! Şi m‑am pus pe mărturisit.
- Tată, ştii coropişniţa aia, de care ţi-am zis?
- Da, ce e cu ea? Lasă-l pe tata, că-i vine el de hac...
- Ufff! Ştii ceva? Sunt eu...
Şi am pus capul în jos, lucrându-mi o figură de vinovat pocăit.
- Cum aşa? Nu ţi-am spus eu să nu te atingi de bostani? Şi nu mi-ai promis tu că o să mă asculţi? De ce l-ai rupt? Spune-mi! De seminţe nu e bun, că e crud. De copt, nici atât! Nu înţeleg ce te-a apucat să strici frumuseţe de bostan.
Şi a trebuit să spun de ce l-am rupt, că aşa sunt părinţii, să ştie ei toate, de ce şi cum...
- Promiţi că nu mai faci? îşi pregăti tata finalul împăcării.
- Promit! Dar îmi dai mie bostanul?
- Şi-aşa nu mai e bun de nimic. Ia-l!
Dar pentru mine era nemaipomenit de bun. Miticuţă, pregăteşte-te să-ţi scapere şi ţie picioarele! De bucurie, l-am săltat repede în braţe şi, ca nu cumva să se răzgândească tata, am fugit cu el afară. Şi să vezi necaz... M-am împiedicat de pragul de la intrare şi am căzut cu bostan cu tot, care s-a făcut praf. Cum să nu plângi de ciudă?
Odată cu bostanul, s-a spart şi ocazia mea de a-l îngrozi pe Mitică. Fratele meu râdea de se prăpădea.
- Na, că ţi-a crăpat stafia, mi-a zis el batjocoritor.
Trebuia să-i coc şi lui una, ca să-l învăţ minte să nu mai râdă de mine.
Un gând păcătos a bătut iar la uşa planurilor mele. Ce-ar fi să mai rup un bostan? Totuşi Mitică trebuie pedepsit. Să scape aşa uşor? Nu se poate! Da, dar i-am promis tatălui meu că nu mai rup...
Deja mă gândisem să-i fac bostanului o gură mare cu zimţi, ca să fie mai fioroasă stafia mea. Prea eram pornit să mă răzbun pe el. Gata, mai rup un bostan! Fie ce-o fi!
Şi l-am rupt.
Ăl mai mare frate m-a văzut şi m-a turnat.
- Ştii, tată, coropişniţa aia cu două picioare care a tăiat do-vleacul? În dimineaţa asta, a mai tăiat unul. Da' să nu spui că ţi‑am zis eu, mă vându el.
- Nu se poate! Doar mi-a promis că nu mai face. Nu vorbi prostii!
- Ba da, tată, vino să vezi!
Şi a văzut o nouă şi o mai mare neascultare. M-a chemat în cameră la el. Ştiam ce urmează: morală, urechi scuturate şi predică despre ascultare. Suportam orice, numai să bag şi eu frica în Mitică. M-am tras într-un colţ, ca să mai reduc din pedeapsa ce urma să cadă peste mine.
- Fă-mă să pricep! Nu tu ai promis că nu mai rupi din bostanii din curte? Nu tu ţi-ai cerut iertare? De ce nu m-ai ascultat? De ce m-ai minţit şi de data asta? Pregăteşte-te să primeşti pedeapsa!
Scoase de sub patul cu saltea de paie o valiză de lemn şi o deschise.
„Gata, îmi face papucii", mi-am zis. „Mai bine îmi dă o bătaie bună, decât să-mi facă bagajele de plecare." Nu eram pregătit pentru o asemenea pedeapsă.
- Nu vreau să plec de-acasă, am zis, amestecând rugămintea cu lacrimile mele.
Dar tata parcă nici nu mă auzea. Arunca în valiză haine şi alte lucruri care prind bine în călătorie. Deodată, mi-am dat seama că erau haine de-ale lui: trusa de bărbierit, o pereche de pantofi, ceasul de cameră...
- Ce faci, tată? am zis derutat, oprindu-mă din plâns.
- Plec! Mi-am dat seama că eu nu sunt tatăl tău. Nu mai am ce căuta în casa asta.
- Ba tu eşti tatăl meu, am zis ştergându-mi ultimele lacrimi.
- Ba nu! Dacă aş fi fost tatăl tău, m-ai fi ascultat, m-ai fi respectat şi te-ai fi ţinut de cuvânt. Dar cum eu nu sunt tatăl tău, tu poţi să faci ce vrei, pentru că n-ai cui să dai socoteală de neascultarea ta. Aşa că plec, băiete! Am fost doar un musafir în casa asta şi-ţi mulţumesc că m-ai primit să stau un timp aici, cu tine. O să mă ierţi că te-am făcut să crezi că sunt tatăl tău?
Un nou şuvoi de lacrimi s-a pornit, dar acum, din alte motive. Dacă pleca tata, pleca întreaga sursă a existenţei mele. El îmi aducea jucării şi dulciuri de la oraş. El mă îmbrăţişa când eram bolnav şi el mă săruta când îi ieşeam în întâmpinare, atunci când venea din delegaţie.
- Tu eşti tatăl meu! Nu pleca, te rog! şi m-am prins de valiză ca să i-o iau.
Mi-a desprins mâna de pe marginea valizei, a închis-o şi s-a pregătit de plecare. Atunci i-am prins picioarele şi i le-am strâns să nu plece.
- Nu înţelegi că eşti tatăl meu şi că eu nu am alt tată? O chem pe mama să-ţi spună că am dreptate. Îl chem şi pe bunicu'. Nu pleca! Nu pot fără tine!
Şi, printre sughiţuri, am spus ceva ce tata aştepta:
- Îţi promit că am să te ascult. Iartă-mă, tată. Îţi promit!
Cu lacrimi în ochi, m-a ridicat şi m-a strâns la piept:
- Dacă e aşa cum spui, atunci eu sunt tatăl tău, mă asigură cel care era atât de aproape de sufletul meu.
Îndată, am fugit afară cu o bucurie cât cele trei căpiţe de paie din curte. Şi cu un singur gând: să-l pedepsesc pe Mitică. Dar cum? Afară, lângă dud, bostanul mă privea ca pe un duşman. Presimţea ceva. L-am ridicat şi i-am dat drumul. Nu s-a spart. L-am mai ridicat o dată şi i-am dat drumul. Nici de data asta nu s-a spart. Nu el era să mă despartă de tata?
- Mă laşi să încerc şi eu? mă întrebă tata.
Am dat din cap că da. Îl ridică deasupra capului şi-l trânti cu toată puterea. Se făcu zob. Acum parcă împăcarea era deplină.
Ce greu crapă stafia neascultării!
- Vezi să nu-ţi pună piedică vreo stafie, mă încurajă Mitică la plecare.
- Ba mai bine, vezi să nu-ţi tai nasu' în minciunile tale, i-am zis eu, ca să nu rămân dator.
Cred că am mai stat un sfert de oră, până mi-am găsit cercul cu care mă jucam. Când să dau colţul de la unchiu' Mircea spre casă, frăţioare, ce credeţi că-mi iese în faţă? O arătare cu o gură mare de jăratic, doi ochi bulbucaţi aprinşi şi un nas mare de foc. Groaza m-a strâns în braţele ei de nu mai puteam respira. Şi o voce groasă:
- Vino să te pupe Maica Stafie!
Am vrut să strig, dar nu ieşea niciun sunet. Măiculiţă, ce spaimă am tras! Ca un arc, am luat-o pe şosea şi mi-au sfârâit picioarele, de am ridicat praf ca în urma unui camion. De groază, nici n-am mai găsit poarta. Am sărit gardul de parcă eram la concurs. M-am rostogolit printre florile din faţa casei. Inima îmi bătea, de se zguduia pământul sub mine. Deci, noaptea ies stafiile la plimbare. „Avea dreptate Mitică", mi-am zis.
Şi, deodată, ce să vezi? Nişte râsete prosteşti, de-ţi venea să pui băţul pe spinările ălor caraghioşi.
- Ce-aveţi, mă, la gura voastră, de stricaţi liniştea oamenilor? zise a lu' Baghencea.
- L-am speriat pe-ăla micu' a lu' nea Marin, răspunse o voce cunoscută. I-am pus în faţă un dovleac luminat cu o lumânare, de a zis că e o stafie. Să vezi fugă, nene, de-i scăpărau picioarele.
Şi pune-te pe râs, Mitică!
Deci, tu erai stafia, Mitică, mâncaţi-aş lumânarea ta! Îmi venii în fire. Cum m-am ridicat dintre florile răvăşite de spaima mea, mi-am şi făcut planul de răzbunare.
În spatele curţii, aveam şi noi câţiva bostani, care încă nu se copseseră. Am să-l iau pe cel mai mare, am să-l scobesc şi o să-i fac o faţă şi mai fioroasă, de o să crape Mitică de spaimă. Dar ce fac cu tata? Nu o dată mi-a spus ca nu cumva să rup vreun bostan crud, că-mi rupe urechile. Dar a venit şi ideea salvatoare.
Dimineaţă, nerăbdător să-mi pun în aplicare planul de înfricoşare, am luat un cuţit şi am tăiat ăl mai mare dovleac. Imediat, l-am chemat pe tata şi, supărat nevoie mare, l-am informat de ultimele nereguli din curtea noastră.
- Măi tată, o coropişniţă păcătoasă a tăiat cel mai mare do-vleac din curte. Ia vino să vezi! Dacă o prind îi rup picioarele, mi-am declarat eu indignarea.
- Ia să văd, zise tata, mai puţin convins de argumentul meu.
Tăietura era perfectă. Pe pământul încă umed, se vedeau urmele picioarelor mele desculţe.
Tata a luat un băţ, a măsurat urma şi mi-a zis:
- Gata, am descoperit coropişniţa! Am să măsor tălpile tuturor celor din casă şi de prin vecini, şi a cui lungime este, acela e duşmanul. De un lucru sunt sigur: coropişniţa are două picioare! După ce mâncăm, trec la măsurat. Să nu pleci la joacă, ai înţeles?
- Dar coropişniţa are mai multe picioare, tată!
- Asta e o specie mai ciudată şi foarte periculoasă. O prind eu până în seară. Dacă mă ajuţi, o prind şi mai repede, mă chemă tata la o înţelegere.
Pe seninul acelei bucurii de dimineaţă, adus de bostanul meu, au năvălit norii negri din care îmi imaginam că o să plece tunetele şi trăsnetele părinteşti.
Parcă-l vedeam pe frate-meu distrându-se atunci când aveam să fiu descoperit. Uite că n-o să-i mai dau satisfacţia asta! Şi m‑am pus pe mărturisit.
- Tată, ştii coropişniţa aia, de care ţi-am zis?
- Da, ce e cu ea? Lasă-l pe tata, că-i vine el de hac...
- Ufff! Ştii ceva? Sunt eu...
Şi am pus capul în jos, lucrându-mi o figură de vinovat pocăit.
- Cum aşa? Nu ţi-am spus eu să nu te atingi de bostani? Şi nu mi-ai promis tu că o să mă asculţi? De ce l-ai rupt? Spune-mi! De seminţe nu e bun, că e crud. De copt, nici atât! Nu înţeleg ce te-a apucat să strici frumuseţe de bostan.
Şi a trebuit să spun de ce l-am rupt, că aşa sunt părinţii, să ştie ei toate, de ce şi cum...
- Promiţi că nu mai faci? îşi pregăti tata finalul împăcării.
- Promit! Dar îmi dai mie bostanul?
- Şi-aşa nu mai e bun de nimic. Ia-l!
Dar pentru mine era nemaipomenit de bun. Miticuţă, pregăteşte-te să-ţi scapere şi ţie picioarele! De bucurie, l-am săltat repede în braţe şi, ca nu cumva să se răzgândească tata, am fugit cu el afară. Şi să vezi necaz... M-am împiedicat de pragul de la intrare şi am căzut cu bostan cu tot, care s-a făcut praf. Cum să nu plângi de ciudă?
Odată cu bostanul, s-a spart şi ocazia mea de a-l îngrozi pe Mitică. Fratele meu râdea de se prăpădea.
- Na, că ţi-a crăpat stafia, mi-a zis el batjocoritor.
Trebuia să-i coc şi lui una, ca să-l învăţ minte să nu mai râdă de mine.
Un gând păcătos a bătut iar la uşa planurilor mele. Ce-ar fi să mai rup un bostan? Totuşi Mitică trebuie pedepsit. Să scape aşa uşor? Nu se poate! Da, dar i-am promis tatălui meu că nu mai rup...
Deja mă gândisem să-i fac bostanului o gură mare cu zimţi, ca să fie mai fioroasă stafia mea. Prea eram pornit să mă răzbun pe el. Gata, mai rup un bostan! Fie ce-o fi!
Şi l-am rupt.
Ăl mai mare frate m-a văzut şi m-a turnat.
- Ştii, tată, coropişniţa aia cu două picioare care a tăiat do-vleacul? În dimineaţa asta, a mai tăiat unul. Da' să nu spui că ţi‑am zis eu, mă vându el.
- Nu se poate! Doar mi-a promis că nu mai face. Nu vorbi prostii!
- Ba da, tată, vino să vezi!
Şi a văzut o nouă şi o mai mare neascultare. M-a chemat în cameră la el. Ştiam ce urmează: morală, urechi scuturate şi predică despre ascultare. Suportam orice, numai să bag şi eu frica în Mitică. M-am tras într-un colţ, ca să mai reduc din pedeapsa ce urma să cadă peste mine.
- Fă-mă să pricep! Nu tu ai promis că nu mai rupi din bostanii din curte? Nu tu ţi-ai cerut iertare? De ce nu m-ai ascultat? De ce m-ai minţit şi de data asta? Pregăteşte-te să primeşti pedeapsa!
Scoase de sub patul cu saltea de paie o valiză de lemn şi o deschise.
„Gata, îmi face papucii", mi-am zis. „Mai bine îmi dă o bătaie bună, decât să-mi facă bagajele de plecare." Nu eram pregătit pentru o asemenea pedeapsă.
- Nu vreau să plec de-acasă, am zis, amestecând rugămintea cu lacrimile mele.
Dar tata parcă nici nu mă auzea. Arunca în valiză haine şi alte lucruri care prind bine în călătorie. Deodată, mi-am dat seama că erau haine de-ale lui: trusa de bărbierit, o pereche de pantofi, ceasul de cameră...
- Ce faci, tată? am zis derutat, oprindu-mă din plâns.
- Plec! Mi-am dat seama că eu nu sunt tatăl tău. Nu mai am ce căuta în casa asta.
- Ba tu eşti tatăl meu, am zis ştergându-mi ultimele lacrimi.
- Ba nu! Dacă aş fi fost tatăl tău, m-ai fi ascultat, m-ai fi respectat şi te-ai fi ţinut de cuvânt. Dar cum eu nu sunt tatăl tău, tu poţi să faci ce vrei, pentru că n-ai cui să dai socoteală de neascultarea ta. Aşa că plec, băiete! Am fost doar un musafir în casa asta şi-ţi mulţumesc că m-ai primit să stau un timp aici, cu tine. O să mă ierţi că te-am făcut să crezi că sunt tatăl tău?
Un nou şuvoi de lacrimi s-a pornit, dar acum, din alte motive. Dacă pleca tata, pleca întreaga sursă a existenţei mele. El îmi aducea jucării şi dulciuri de la oraş. El mă îmbrăţişa când eram bolnav şi el mă săruta când îi ieşeam în întâmpinare, atunci când venea din delegaţie.
- Tu eşti tatăl meu! Nu pleca, te rog! şi m-am prins de valiză ca să i-o iau.
Mi-a desprins mâna de pe marginea valizei, a închis-o şi s-a pregătit de plecare. Atunci i-am prins picioarele şi i le-am strâns să nu plece.
- Nu înţelegi că eşti tatăl meu şi că eu nu am alt tată? O chem pe mama să-ţi spună că am dreptate. Îl chem şi pe bunicu'. Nu pleca! Nu pot fără tine!
Şi, printre sughiţuri, am spus ceva ce tata aştepta:
- Îţi promit că am să te ascult. Iartă-mă, tată. Îţi promit!
Cu lacrimi în ochi, m-a ridicat şi m-a strâns la piept:
- Dacă e aşa cum spui, atunci eu sunt tatăl tău, mă asigură cel care era atât de aproape de sufletul meu.
Îndată, am fugit afară cu o bucurie cât cele trei căpiţe de paie din curte. Şi cu un singur gând: să-l pedepsesc pe Mitică. Dar cum? Afară, lângă dud, bostanul mă privea ca pe un duşman. Presimţea ceva. L-am ridicat şi i-am dat drumul. Nu s-a spart. L-am mai ridicat o dată şi i-am dat drumul. Nici de data asta nu s-a spart. Nu el era să mă despartă de tata?
- Mă laşi să încerc şi eu? mă întrebă tata.
Am dat din cap că da. Îl ridică deasupra capului şi-l trânti cu toată puterea. Se făcu zob. Acum parcă împăcarea era deplină.
Ce greu crapă stafia neascultării!