Plesneam de bucurie. În ziua aceea ar fi trebuit să se vorbească numai despre mine şi cât de grozav am fost.
Am intrat în casă, legănându-mă de greutatea buzunarelor mele. Erau pline. Îmi imaginam cum am să răstorn pe masă bogăţia pentru care am muncit în ziua aceea cu transpiraţie şi cum o să mă încarc cu laudele mamei. A venit vremea să aduc şi eu ceva în casă care să dea bunăstare familiei. Ce, la cinci ani nu poţi să munceşti pentru întreţinerea ei? S-o credeţi voi că nu se poate! Am să vă dovedesc imediat când voi scoate din buzunare valorile câştigate cu sudoare.
- Ce ai în buzunare, de-ţi atârnă aşa? m-a întrebat mama.
De fapt, întrebarea asta o aşteptam.
Cu o mulţumire de sine mare cât pătulul de porumb din spatele casei, fără vorbe, am descărcat conţinutul buzunarelor pe masă.
- De unde ai atâţia nasturi? se miră mama.
- I-am câştigat, am spus eu victorios.
- Cum i-ai câştigat? mă descusu ea.
- Păi, am jucat la groapă. Fiecare arunca nasturele şi cine era mai aproape de groapă îi lua pe toţi ceilalţi. Dacă dădeai în groapă, erai cel mai tare. Eu am dat de cele mai multe ori în groapă. Am fost cel mai bun! mi-am încheiat explicaţia.
- Ia te uită, se minună mama, ăştia sunt nasturii negri ai lui taică-tău de la palton. Şi se mai mira cum de au căzut. Vai, uite şi nasturii roz de la plapumă. Ce i-am mai căutat! Nu se poate! se alarmă mama. Ăştia sunt nasturii de la costumul lui taică-tău, pe care nu-i mai are.
Deja lucrurile începeau să se complice. N-am prevăzut întorsă­tura asta.
- Nu-mi vine să cred, zise mama. Ăştia sunt nasturii sidefii de la bluza mea. Să-ţi fie ruşine! Auzi, să taie el nasturii de la hainele lui din casă şi să-i joace la groapă. Uite şi nasturii albaştri de la costumul de catifea al lui frate-tău.
Ia să-ţi văd pantalonii! Îmi închipuiam... Nu mai ai niciunul. Numai sârme în loc de nasturi. Bine, măi copile, cum de ţi-a dat prin minte să tai tu nasturii de la hainele noastre bune?
- Matale, în loc să te bucuri, mă cerţi? Păi cu ce mai câştigam la groapă, dacă nu aveam nasturii mei? am încercat eu un raţionament.
- Bravo, pe stricăciunea mea, tu te jucai fără nicio grijă. Şi dacă îi pierdeai pe toţi, cum venea asta?
- Nu pierdeam eu, că sunt cel mai bun.
- Nu mai spune! Dar, ia gândeşte-te, ce spun părinţii copiilor care au pierdut nasturii de la hainele lor? Ia să văd, mai ştii ai cui sunt? mă trase mama în cursă.
- Cum să nu! am spus eu voios, încântat să refac în memorie pe cine am păgubit. Ăştia sunt ai lu' Mitică Ghebosu. Ăştialalţi sunt ai lu' Radu Zâmbăreţu. Ceilalţi sunt ai lu' Georgică' a lu' Gherlan şi ăştia mai mici sunt ai lu' Ficică Isteţu.
- Pune-i pe fiecare în punguţe de hârtie şi mergi frumuşel şi dă-le nasturii înapoi celor cu care ai jucat. Dar repede, până nu pun mâna pe vargă!
Am făcut un bot cât şoşonii bunicului şi am protestat cu putere.
- Ce, i-am câştigat la groapă, nu i-am furat! Nu dau nimic înapoi!
- Dar, dacă ţi i-ar fi câştigat altul, nu te-ai fi supărat? încercă să mă lămurească mama.
Ceea ce mi se părea nedrept era că pierdeam şi prestigiul meu de campion, dacă le dădeam înapoi prada. „Ce rost mai are să joci?!" gândeam eu. Se ducea toată frumuseţea jocului, dacă nu rămâneai cu ceva după ce câştigai. Mai aveam ceva rezerve să mă răzvrătesc.
- Nu le dau niciun nasture! i-am zis mamei, hotărât să-mi păstrez comoara.
- Dacă aşa te porţi cu colegii tăi, înseamnă că nu vrei să mai ieşi la joacă. De astăzi, o să stai singur în curte. Nu pleci şi nu vine nimeni la tine, ai înţeles?
Chestia asta cu interzicerea de a ieşi din curte mi se părea o pedeapsă prea mare, aşa că am capitulat.
- Bine, mă duc, dar la Georgică a' lu' Gherlan nu mă duc, că m-a făcut Piţigoi. M-am certat cu el.
- Dacă nu te duci, mă duc eu, dar nu mai pupi joacă cu ei.
A căzut şi ultima barieră de rezistenţă. Am plecat cu pungile... şi cu o mare înfrângere în suflet. Şi eu care credeam că am să-i fac mamei o bucurie de o să mă pomenească şi când colo, ce-a ieşit!
A ieşit bine pe unde am fost, ba chiar mama lui Ficică m-a sărutat pentru bunătatea mea nemaipomenită Am dat înapoi toţi naturii împreună cu toată bucuria mea.Georgică a' lu' Gherlan a rămas ultimul. Nu-mi venea să-i dau nasturii că m-am certat cu el de la joacă. Eu am zis că nasturele meu e mai aproape de groapă, el a zis că al lui este. El m-a făcut şi piţigoi şi mi-a zis că sunt calic, iar eu l-am făcut „tiugă". Pare-se că avea el dreptate, dar eu nu m-am lăsat la el: era mic ca un scăunel, dar frumuşel foc.
Din sens opus venea nea Marin Milogul. Cam zdrenţăros şi cu o tăguiaţă după umăr. Se ducea spre bordeiul lui, târându-şi opincile. O droaie de câini se ţineau după el, să-l sfâşie, nu alta. Unul mai mare chiar îl apucase de iţari, gata să-i rupă. El s-a întors uşor, s-a uitat la el, i-a făcut cu degetul, adică... fii cuminte! Şi şi-a văzut de drum.
Cum l-am văzut, aşa, deodată, mi-a venit să strig după el poezia pe care i-au făcut-o copiii:
Nea Marin cel zdrenţăros
Strânge oase de pe jos,
Nea Marin cu traista lui
E ruşinea satului.
Cum au auzit câinii poezia mea, mai abitir au început să latre.
M-am aşezat pe marginea şanţului din faţa casei lui Georgică a' lu' Gherlan. Nu-mi venea să-i dau nasturii. Nea Marin s-a aşezat la vreo doi metri de mine, pe marginea şanţului, m-a recunoscut şi m-a întrebat ca şi când n-a auzit ce i-am strigat:
- Ce faci, nepoate?
- Sunt necăjit, i-am spus.
- Şi eu sunt, da' o să fie mai bine, mă linişti el.
Câinele cel mare şi rău se repezi să-i rupă opincile, lătrând furios şi fără motiv. Scoase o bucată de pâine de ţest şi i-o aruncă.
- Eşti rău ca stăpânul tău de pe deal, zise nea Marin. Vrei şi puţină brânză? Ia de la moşu', ca să nu zici că sunt rău ca tine.
Un câine pătat, care lătra rar, dar care l-a prins cu colţii de câteva ori, veni periculos de aproape.
- Ia spune-mi, cine te-a făcut rău? Stăpânul tău pe tine sau tu pe stăpân, de semănaţi aşa de bine? Ia şi tu puţină brânză şi puţină pâine, ca să mă pomeneşti!
O gămălie de căţel, care lătra de mama focului, se agita, interesat să primească şi el ceva.
- Tu, ăl' mic, latri că latră şi ceilalţi. Când te aud, o aud pe Marioara, turuind toată ziua cu vecinele. Ea de ce nu-ţi dă să mănânci, mă' viermişorule? Ţie o să-ţi dau o bucată mare, ca să creşti cât dulăii ăştia care erau să mă rupă.
Câinii s-au potolit.
- Ţi-e foame, nepoate? mă surprinse nea Marin.
Jucasem patru ore la groapă şi eram epuizat. Dar foamea mea cea mare s-a iscat după ce judecata nedreaptă a mamei m-a pus să le dau nasturii înapoi prietenilor mei de joacă. Am scuturat din cap că da.
Cel pe care l-am împroşcat cu poezia aceea de ruşine scoase ultima bucată de pâine şi ultima bucată de brânză. Mi-a dat tot ce-a avut.
După ce le-am terminat, m-a întrebat:
- Ştii de unde am pâinea şi brânza pe care ţi le-am dat?
- Nu ştiu.
Nici nu mă interesa. Important era că mi-am potolit foamea.
- De la nea Marin a' lu' Uba, mi-a spus el rar şi apăsat.
Am încremenit. Erau de la tata.
Cerşetorul nu mai rămăsese cu nimic. Mi-a dat tot ce a avut. M-a luat aproape de el. M-am apropiat şi i-am strâns mâna lui aspră cu mâna mea mică şi slabă. M-a privit cu o faţă care strălucea a mulţumire, de parcă terminase un prânz bogat. Mi-a luat mâna şi mi-a mângâiat-o. Pesemne că de mult nu a mai fost un copil atât de aproape de el. Câinii, da.
Parcă s-a sfărâmat ceva în mine. M-am ridicat şi am intrat la Georgică a' lu' Gherlan cu o mare bucurie de a-i da înapoi nasturii.
- Dar i-ai câştigat! Sunt ai tăi! încercă el să mă lămurească.
- Nici vorbă, sunt ai tăi! Nu lipseşte niciunul! l-am asigurat.
Omul de pe marginea şanţului furişase în mine o putere de a mă apropia de cei pe care nu-i mai suportam.
Alergând spre casă, îmi răsuna în minte întrebarea lui: „Ţi-e foame, nepoate?"
Şi mi-a dat tot ce-a avut...