Lui frate-meu îi plăcea să doarmă şi o făcea cu pasiune. Ca un atac adus acestui deliciu, într-o zi, mama aruncă o ofertă atractivă:
- Cine se scoală de dimineaţă, ca să mă ajute să aleg orezul, capătă ceva bun.
- Eu mă scol! se repezi frate-meu, năpădit de hărnicie.
- Dar la ora şase trebuie să fii în picioare, zise mama. Altfel, n-are niciun haz.
Parcă i-a dat cu măciuca în cap. S-a scărpinat după ceafă şi, cântărind ce pierde şi ce câştigă, a zis, aşa, mai abătut:
- Se rezolvă, dar să fie ceva bun! spuse el, lacom de surprize.
Şi-a pus ceasul de C.F.R. să sune la ora şase fără un sfert şi l-a întors de la sonerie, mai să-i pocnească arcul.
- Tu nu te înghesui? mă înghionti el.
- Păi, mai are cineva loc de tine? am zis cu ciudă.
S-a culcat devreme, ca să-i izbutească sculatul. Eu, de cum l-am văzut că a intrat în decorul somnului, am schimbat limba ceasului de la sonerie de la şase la nouă. De ce să se chinuiască sărmanul aşa de dimineaţă? În schimb, eu m-am culcat cu grijă. Mi-am propus să mă iau la întrecere cu zorile dimineţii. La cinci şi jumătate am fost în picioare.
- Mânca-l-ar mama de băiat vrednic! mă alintă mama.
Îmi era gândul numai la răsplata anunţată. A fost cam mult orez de ales. Era plin cu neghină. Aproape de ora nouă, m-a ajuns plictiseala. Eram pe terminate. Pe la nouă s-a sculat şi vrednicul casei, care a promis că sparge târgul. Buimac, s-a repezit în bucătărie, întrebând:
- Cât e ceasul tău, frate-meu?
- Du-te şi culcă-te, că vine acuşica seara, l-am liniştit.
Mai aveam o grămăjoară de ales şi, ca să nu piardă şi el ceva din surpriză, s-a repezit la treabă.
- Oricum, o să primeşti şi tu ceva, l-am încurajat şi, ca să fiu mai precis, i-am spus: coada!
- Ce vrei, dacă n-a sunat ceasul! se justifică el.
Mama nu l-a dojenit deloc şi m-a deranjat chestia asta.
- Gata! spuse el, ca şi când a muncit de cu zori şi acum aştepta răsplata binemeritată.
Mama ne scoase din dulap ceea ce ne plăcea amândurora: halva cu cacao.
- Împărţiţi-o frăţeşte! zise ea.
-Cum adică frăţeşte? am încercat să mă lămuresc. Domnişorul stă tolănit până la nouă în pat şi trage chiulul, iar eu îmi scot ochii în orezul ăsta şi să împart frăţeşte?! Nu-i corect! Unde-i dreptatea?
- Hai, nu te mai umfla, că n-ai întors cu plugul! zise el priceput.
- Dacă rămâne ceva îi dau şi lui, am hotărât eu, altfel n-o să mai fac niciun capăt de treabă.
- Hai, lasă-l şi pe el, că e fratele tău cel mare. Uite, n-a sunat ceasul, ce să-i faci! Spune-i tu lu' mama: ai muncit pentru halva sau pentru că o iubeşti pe mama?
- Păi, zisei încurcat, şi pentru una, şi pentru alta.
- Dacă o iubeşti pe mama, dă-i şi lui!
Am stat şi am meditat cât să-i dau şi am hotărât. Mă simţeam stăpân pe situaţie. E drept că şi meritam. I-am tăiat o bucăţică atât cât să încapă într-o linguriţă şi am avut simţământul că nici fărâma aceea n-o merita. Dar treacă de la mine!
- Ce calic eşti! mă înălţă el în grad.
- Cine se scoală de dimineaţă departe ajunge, am zis eu înţelept.
- Păi da, în groapa zgârceniei şi a lăcomiei, îmi replică pofticiosul.
- Şi tu în ţara puturoşilor, i-am trântit-o eu moralist.
Gestul pe care fratele meu l-a făcut în secunda următoare m-a lăsat fără replică sau, mai bine zis, cu gura căscată. Dintr-o mişcare, puse mâna pe farfuria cu halvaua atât de râvnită şi mi-o înhăţă. Fugi în cealaltă cameră şi se încuie cu cheia. Turbam de necaz.
- Am terminat jumătatea mea! Acum trec să te ajut şi la jumătatea ta. Fratele la nevoie se cunoaşte, îmi turnă şi el din înţelepciunea lui, de dincolo de uşă.
A ieşit din cameră cu farfuria goală. Am căutat repede o răzbunare şi am găsit-o. Din mânie am dat în bucurie. Ştiţi ce-am făcut? Să vedeţi! Am luat toată neghina aleasă de mine din orez şi am amestecat-o cu orezul ales. Dacă a mâncat toată halvaua, acum s-o merite! Deci, apucă-te de treabă, mâncăciosule!
Deşi era ora zece, pentru el venise ora şase dimineaţa.
Fratele meu ofta şi alegea orezul. Nu putea să dea peste el un necaz aşa de mare ca acela prin care trecea. Din nou mă simţeam puternic şi stăpân pe situaţie. Văzându-l atât de neajutorat, după un timp, mi s-a făcut milă de el şi am trecut alături ca să-l ajut. S-a înviorat.
- Băi, frate-meu, trebuie s-o spun p'aia dreaptă: eşti mai harnic ca mine! Nu se mai discută!
Aprecierea lui m-a făcut să-l ajut cu plăcere, chiar cu drag. Deşi ştiam că nu mai capăt nimic, eram foarte hotărât să-l scot din necaz.
După ce am terminat, fratele meu s-a dus în camera în care s-a exilat cu halvaua mea şi s-a întors cu jumătatea la care nu mai speram.
Mi-am dat seama că l-am judecat greşit. L-am îmbrăţişat de bucurie. Învăţasem să ne dăruim unul altuia, iar egalitatea dintre noi s-a aşezat stăpână şi frăţească. Juma', juma'!
- Cine se scoală de dimineaţă, ca să mă ajute să aleg orezul, capătă ceva bun.
- Eu mă scol! se repezi frate-meu, năpădit de hărnicie.
- Dar la ora şase trebuie să fii în picioare, zise mama. Altfel, n-are niciun haz.
Parcă i-a dat cu măciuca în cap. S-a scărpinat după ceafă şi, cântărind ce pierde şi ce câştigă, a zis, aşa, mai abătut:
- Se rezolvă, dar să fie ceva bun! spuse el, lacom de surprize.
Şi-a pus ceasul de C.F.R. să sune la ora şase fără un sfert şi l-a întors de la sonerie, mai să-i pocnească arcul.
- Tu nu te înghesui? mă înghionti el.
- Păi, mai are cineva loc de tine? am zis cu ciudă.
S-a culcat devreme, ca să-i izbutească sculatul. Eu, de cum l-am văzut că a intrat în decorul somnului, am schimbat limba ceasului de la sonerie de la şase la nouă. De ce să se chinuiască sărmanul aşa de dimineaţă? În schimb, eu m-am culcat cu grijă. Mi-am propus să mă iau la întrecere cu zorile dimineţii. La cinci şi jumătate am fost în picioare.
- Mânca-l-ar mama de băiat vrednic! mă alintă mama.
Îmi era gândul numai la răsplata anunţată. A fost cam mult orez de ales. Era plin cu neghină. Aproape de ora nouă, m-a ajuns plictiseala. Eram pe terminate. Pe la nouă s-a sculat şi vrednicul casei, care a promis că sparge târgul. Buimac, s-a repezit în bucătărie, întrebând:
- Cât e ceasul tău, frate-meu?
- Du-te şi culcă-te, că vine acuşica seara, l-am liniştit.
Mai aveam o grămăjoară de ales şi, ca să nu piardă şi el ceva din surpriză, s-a repezit la treabă.
- Oricum, o să primeşti şi tu ceva, l-am încurajat şi, ca să fiu mai precis, i-am spus: coada!
- Ce vrei, dacă n-a sunat ceasul! se justifică el.
Mama nu l-a dojenit deloc şi m-a deranjat chestia asta.
- Gata! spuse el, ca şi când a muncit de cu zori şi acum aştepta răsplata binemeritată.
Mama ne scoase din dulap ceea ce ne plăcea amândurora: halva cu cacao.
- Împărţiţi-o frăţeşte! zise ea.
-Cum adică frăţeşte? am încercat să mă lămuresc. Domnişorul stă tolănit până la nouă în pat şi trage chiulul, iar eu îmi scot ochii în orezul ăsta şi să împart frăţeşte?! Nu-i corect! Unde-i dreptatea?
- Hai, nu te mai umfla, că n-ai întors cu plugul! zise el priceput.
- Dacă rămâne ceva îi dau şi lui, am hotărât eu, altfel n-o să mai fac niciun capăt de treabă.
- Hai, lasă-l şi pe el, că e fratele tău cel mare. Uite, n-a sunat ceasul, ce să-i faci! Spune-i tu lu' mama: ai muncit pentru halva sau pentru că o iubeşti pe mama?
- Păi, zisei încurcat, şi pentru una, şi pentru alta.
- Dacă o iubeşti pe mama, dă-i şi lui!
Am stat şi am meditat cât să-i dau şi am hotărât. Mă simţeam stăpân pe situaţie. E drept că şi meritam. I-am tăiat o bucăţică atât cât să încapă într-o linguriţă şi am avut simţământul că nici fărâma aceea n-o merita. Dar treacă de la mine!
- Ce calic eşti! mă înălţă el în grad.
- Cine se scoală de dimineaţă departe ajunge, am zis eu înţelept.
- Păi da, în groapa zgârceniei şi a lăcomiei, îmi replică pofticiosul.
- Şi tu în ţara puturoşilor, i-am trântit-o eu moralist.
Gestul pe care fratele meu l-a făcut în secunda următoare m-a lăsat fără replică sau, mai bine zis, cu gura căscată. Dintr-o mişcare, puse mâna pe farfuria cu halvaua atât de râvnită şi mi-o înhăţă. Fugi în cealaltă cameră şi se încuie cu cheia. Turbam de necaz.
- Am terminat jumătatea mea! Acum trec să te ajut şi la jumătatea ta. Fratele la nevoie se cunoaşte, îmi turnă şi el din înţelepciunea lui, de dincolo de uşă.
A ieşit din cameră cu farfuria goală. Am căutat repede o răzbunare şi am găsit-o. Din mânie am dat în bucurie. Ştiţi ce-am făcut? Să vedeţi! Am luat toată neghina aleasă de mine din orez şi am amestecat-o cu orezul ales. Dacă a mâncat toată halvaua, acum s-o merite! Deci, apucă-te de treabă, mâncăciosule!
Deşi era ora zece, pentru el venise ora şase dimineaţa.
Fratele meu ofta şi alegea orezul. Nu putea să dea peste el un necaz aşa de mare ca acela prin care trecea. Din nou mă simţeam puternic şi stăpân pe situaţie. Văzându-l atât de neajutorat, după un timp, mi s-a făcut milă de el şi am trecut alături ca să-l ajut. S-a înviorat.
- Băi, frate-meu, trebuie s-o spun p'aia dreaptă: eşti mai harnic ca mine! Nu se mai discută!
Aprecierea lui m-a făcut să-l ajut cu plăcere, chiar cu drag. Deşi ştiam că nu mai capăt nimic, eram foarte hotărât să-l scot din necaz.
După ce am terminat, fratele meu s-a dus în camera în care s-a exilat cu halvaua mea şi s-a întors cu jumătatea la care nu mai speram.
Mi-am dat seama că l-am judecat greşit. L-am îmbrăţişat de bucurie. Învăţasem să ne dăruim unul altuia, iar egalitatea dintre noi s-a aşezat stăpână şi frăţească. Juma', juma'!